La doar 19 ani, Ana-Maria Teodora Ciora transformă emoțiile, încercările și visurile ei în poezie. Originară din Rovinari și studentă la Timișoara, tânăra a descoperit scrisul ca pe o formă de libertate și vindecare. Versurile ei sunt un drum prin sensibilitate și putere, o invitație de a privi viața cu speranță, chiar și atunci când umbrele par mai mari decât lumina.

„Poezia m-a ajutat să redevin eu însămi”

„Sunt o fire sensibilă, dar și puternică în felul meu. Scrisul a apărut în viața mea acum aproximativ doi ani și, de atunci, a devenit refugiul meu. Poezia m-a învățat să-mi ascult sufletul, să-i dau glas atunci când doare și să-l eliberez atunci când e apăsat. Înainte, îmi era greu să-mi exprim emoțiile, dar acum, prin versuri, simt că las o parte din mine să respire liber.

Pe lângă scris, sunt o iubitoare de sport. Am practicat handbal și nu numai, iar mișcarea a fost mereu pentru mine o formă de libertate și echilibru. Îmi place energia pe care o aduce sportul și felul în care mă ajută să mă descopăr și să-mi depășesc limitele.

Îmi place să-mi petrec timpul cu oamenii dragi mie, pentru că ei îmi dau puterea de a merge mai departe și bucuria de a trăi momente simple, dar pline de sens. Sunt o persoană interactivă, curioasă, mereu gata să încerce lucruri noi și să sară în ajutor atunci când cineva are nevoie. Cred că una dintre cele mai frumoase misiuni pe care le putem avea este să îi facem pe ceilalți să se simtă înțeleși și mai puțin singuri.

Prin poeziile mele încerc să transmit faptul că, indiferent cât de grea e viața uneori, mereu există speranță, mereu e loc de mai bine. Îmi doresc ca fiecare vers pe care îl scriu să ajungă la sufletul celor care trec prin încercări și să le arate că nu sunt singuri.

Deși am doar 19 ani, viața m-a pus deja la multe încercări. Au fost momente întunecate, în care nu mai credeam că o să găsesc lumina. Dar tocmai acele momente m-au format și m-au făcut să fiu cea de azi, o tânără care a învățat să-și accepte trăirile, să crească din ele și să le transforme în putere. Poezia m-a ajutat să redevin eu însămi, ba chiar o versiune mai bună a mea, de care sunt mândră.

Sunt o persoană care iubește viața, chiar și cu imperfecțiunile ei, și care crede cu tărie că schimbările mari pornesc din pași mici. Eu încerc să fac acești pași prin cuvintele mele, lăsându-mi sufletul să atingă sufletele altora.”, mărturisește Ana-Maria.

De la confesiune la versuri

Cuvintele ei nu rămân doar mărturii, ci se transformă în poezii pline de emoție și imagini puternice. 

Omul și gândurile

Un tunet mocnit în tăcerea adâncă,
Gândurile-i rod, iar ființa se frânge.
Un labirint fără ieșire-i e mintea,
Un hău de-ndoieli ce-i mistuie clipa,
Un pustiu unde moartea în umbre se plânge.

Își poartă povara ca-n lanțuri de fier,
Un prizonier al abisului cer.
Pe pereți nevăzuți, ecouri se-ntorc,
Și-n fiecare pas, un gând stins îl doboară.
E străin printre oameni, închis în mister.

Trecutul îi urlă prin crăpături vechi,
E-o casă pustie cu vise perechi.
Pe umeri îi cântă doar corbii din zare,
Îi smulg din tăceri bucăți de-ntristare,
Fiecare moment, o povară de beci.

Din creieru-i roșu se naște un nor,
Ce-l sufocă încet, într-un vals cu amor.
Iluzii în jur i se-așază pe piept,
Fiecare cu chipul unui zeu înțelept,
Ce șoptește sfârșitul cu glas visător.

În fântâna din suflet se-adună venin,
Și-n oglinda din apă, doar el, străin.
Cu mâinile reci își strânge tăcerea,
E-un sculptor ce sculptează propria viață,
Dar marmura-i spartă și timpul hain.

Un râu subteran îi inundă gândirea,
Și-n valuri aduce doar frica, mâhnirea.
Pe marginea morții pășește ușor,
Dar moartea e surdă, un rece fior,
Ce-l lasă să cadă în propria-i fire.

Nu există răspuns, nici un ultim cuvânt,
Doar vuietul surd al unui vechi cânt.
Un cântec al minții ce n-are sfârșit,
Și omul se pierde, din sine zdrobit,
Un om singur, un gând pentru veșnic mormânt.

În cercul uitării, el calcă în gol,
Un dans fără ritm, fără glas, fără rol.
Tăcerea-i coroana ce-i stă peste frunte,
Un rege al umbrelor, rupt de cuvinte,
Stăpân peste haos, pierdut în ocol.

Pământul sub pași îl respinge străin,
Iar cerul de-asupra-i un văl clandestin.
E doar o fantomă, un ecou într-un hău,
Un trup fără suflet, un fum fără văpău,
Un strigăt ce moare pe buze de chin.

Și astfel se stinge, lăsat în tăcere,
O umbră pe margini de vise stinghere.
În sine s-afundă, un hău nestingherit,
Un om singur, pierdut, în negru zdrobit.
Doar gândul îl leagă de-a morții putere.

În brațele morții se-apleacă ușor,
Un dor fără glas, un sfârșit fără zbor.
Tăcerea-i se-ntinde, un văl fără margini,
Și gândul se pierde în hăuri străini,
Lăsându-l să piardă tot ce a fost cândva dor.

Inima și Mintea

Pe tronuri reci, în noaptea ne-mpăcată,
Stau inima și mintea, față-n față.
„Eu vreau iubirea pură, înaripată!”
„Eu vreau tăcerea, fără vreun popas.”

„Ce știi tu, minte, de dor și tresărire,
De foc ce arde-n piept și dă fiori?
Tu cauți calm, o tihnă-n amorțire,
Eu vreau furtuni și cântece de nori!”

„Iubirea arde tot, e doar o boală,
O febră dulce, ce-apoi te face scrum.
Eu caut drumuri sigure, egale,
Tu rătăcești pe margini fără drum.”

„Dar fără foc, ce-i viața? O povară!
Un ceas ce bate-n gol și se destramă.
Mai bine plâng o noapte, dulce-amară,
Decât să sting o flacără ce cheamă!”

„Și totuși, inimo, gândește bine,
Câte furtuni ți-au sfâșiat aripa?
Eu te-am vegheat când totul din ruine
Voia să te coboare-n prăpastia.”

„Dar tu, minte, ai ști să-mi dai vreodată
Un singur vis ce poate să m-aline?
Ce ești tu fără dor, fără iscată
Speranța-n ochii ce privesc spre mine?”

Se luptă-n piept, în valuri zbuciumate,
Cuvinte grele curg și se rănesc.
O vrea iubirea, alta libertate,
Și amândouă tac, apoi pălesc.

Căci omul nu-i decât un vas de lut
În care ard și foc, și liniștire.
Doar când sunt una, cerul e tăcut,
Și naște viața – pace-n ne-mplinire.

Doamna în roz

În culori și nuanțe de roz s-a născut,
O femeie ce știe să zâmbească senin,
Chiar și când viața a fost cenușie și crudă,
Ea a ales să fie izvor de alin.

Cu ochii deschiși către cer și spre soare,
A pictat bucurii în pastel pe pereți,
Și-a păstrat sufletul cald, fără teamă,
Chiar și când norii erau grei și reci.

A luptat cu tărie, tăcut, fără glorie,
În culorile sale și-a găsit un adăpost,
O femeie ce poartă-n privire o poveste,
Pe care o simți, chiar dacă n-ai cunoscut-o îndeajuns.

Din rozul ei lin, ea împrăștie blândețe,
Fără cuvinte sau gesturi mărețe, doar stând,
Și simți că prin ea trece un fel de magie,
Ce face ca lumea să pară mai bună oricând.

Nu-i nevoie de vorbe, parcă o știu de o viață,
Când o văd îmi aduce un fel de răgaz,
Ca o floare crescută din dureri ascunse,
Îmi oferă speranță prin simplul său pas.

Este ca un curcubeu în mijloc de noapte,
O lumină ce-ncearcă să străbată tăcerea,
Îmi lasă în suflet o blândă amintire,
De o femeie ce își poartă destinul cu demnitate și vrere.

Un suflet ce știe de lacrimi și greu,
Dar rămâne în roz, ca un vis neuitat,
Ea trece prin viață așa, lin, cu harul ei,
Și lasă în jur un parfum de curaj și curat.