Mario Scurtu este elev la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu și unul dintre cei mai apreciați elevi din județ. Cu o pasiune autentică pentru știință, dar și pentru explorare intelectuală în sens larg, Mario s-a calificat anul acesta la cinci olimpiade naționale și își dorește să studieze la Universitatea Princeton din SUA. Visul său este să devină cercetător în domeniul astrofizicii, iar în paralel explorează cu aceeași seriozitate domenii umaniste precum filosofia sau științele sociale. În interviul de mai jos, Mario vorbește despre motivație, echilibru, educație și viitor, dar mai ales despre cât de important este să nu ne pierdem curiozitatea și dorința de a înțelege lumea.

A.A.: Mario, ai fost anul acesta calificat la nu mai puțin de cinci olimpiade naționale. Cum ai reușit să le gestionezi pe toate?

Mario Scurtu: Este vorba de pasiune. Și poate dincolo de ea de curiozitate. Cumva olimpiadele la care am participat, acoperind o gamă mai largă, completează un perimetru de explorare al acestor domenii și al conexiunilor dintre ele(nimic mai frumos, după părerea mea).

Se întâmplă de fapt ca atitudinea aceasta să fie factorul cheie. Explorarea domeniilor, poate citind în timpul liber despre subiecte vaste, de la misterele cosmosului la diversitatea lingvistică și particularitățile limbilor, sau rezolvând probleme specifice oferă o resursă de informație cu mult timp înaintea desfășurării competiției. În practică nici măcar nu trebuie să fie un element aparținând curriculei de olimpiadă, dar simpla cercetare a obiectului catalizează curiozitatea în perseverență.

Totuși, în mod evident intervine și puțină disciplină în sensul tradițional al cuvântului. Uneori (spre exemplu în preajma unui concurs), ca olimpici, trebuie să prioritizăm unele domenii deasupra altora, dar, desigur, nu încât să devenim focusați doar către o gamă de subiecte anume, oferite de context, ignorând pe termen lung curiozitățile personale.

A.A.: Care dintre olimpiade ți-a pus cele mai mari provocări și de ce?

Mario Scurtu: Cred că fiecare olimpiadă a avut propriile provocări diferite ca nuanță, ce sunt greu de comparat. Ceea ce spun este că atât nivelul de competiție cât și atenția pe care o acorzi unei olimpiade vor deveni factori în dificultatea ei practică. Și prin atenția oferită mă refer și la volumul de lucru pe subiecte specifice, nu doar la explorarea mai largă a obiectului, unde pot apărea și subdomenii disjuncte cu programa de olimpiadă.

Dacă ar fi cu toate acestea să nominalizez o olimpiadă, aceea ar fi probabil Olimpiada Națională de Fizică, unde rezultatul nu a fost, poate, prea strălucit în acest an, obținând doar o diplomă de onoare. Cu toate acestea, experiența clasică a olimpiadei și elevii pe care am avut ocazia să-i revăd sau să îi cunosc, fac din ea o experiență absolut de neregretat. Să luăm aceste plusuri este vital - nu este vorba doar despre a concura, ci și desprea a descoperi lucruri și persoane noi.

A.A.: Cum te pregătești pentru o competiție atât de solicitantă cum e Olimpiada Națională de Matematică sau Fizică? Ai un program fix sau e mai mult despre motivație?

Mario Scurtu: Nu am folosit niciodată o rutină. Motivația a fost cheia, iar ca elev pasionat de științe, în fizică, matematică și astronomie am găsit o mare dorință de a afla mai multe. Totuși, ca să fiu mai pragmatic, trebuie să conștizăm cât de important este să oferim o parte semnificativă din timpul nostru acestor pasiuni - nu una cronometrată, dar nici să ne delăsăm în fața provocărilor cotidiene. Este vorba despre o perseverență puternică, chiar dacă nu este bazată pe o rutină. Una care într-adevăr vine din pasiune, din motivație.

A.A.: Ce te-a atras spre domenii aparent atât de diferite — Matematică, Fizică, Astronomie, dar și Lingvistică?

Mario Scurtu: Am folosit anterior un cuvânt care mie îmi face o mare plăcere să îl aud: explorare. Fie că este vorba de explorarea unui loc nou, a cerului sau a altor oameni, ne stă în fire să explorăm și să visăm la ce se află mai departe în parcursul acestui drum. Poate firea aceasta vine dintr-o nevoie de adevăr sau una de a afla alte lucruri încântătoare, dar ce este cert, ne împinge să progresăm oriunde am avea un interes.

Într-adevăr cel mai mult am fost atras de cosmos și de acolo de astronomie, fizică, matematică și poate chiar statistică. Dar sunt și alte zone de explorat și una dintre ele este lingvistica - studiul acestei vaste “mării” de limbi de pe tot globul.

De ce lingvistică la olimpiadă, totuși? De ce nu istorie, geografie sau biologie? Pentru că structura olimpiadei de lingvistică se bazează pe logica matematică - ai de dedus un sistem lingvistic al unei limbi necunoscute pe baza unor exemple. Și împărțind același principiu logic ca și domeniul unde acord atenția către olimpiade, cel al astrofizicii și matematicii, lingvistica devine o competiție unde se va dovedi mai natural a concura.

A.A.: Ai menționat că ai și o înclinație spre zona umanistă. Cum se îmbină aceasta cu latura ta științifică?

Mario Scurtu: Universul este complex ca structură și adesea știința se limitează la întrebarea “cum?” când întrebarea “de ce?”(pe care eu o găsesc cea mai interesantă) devine mult prea abstractă. La care știința nu se preocupă de moralitate. Iar noi ca oameni trebuie să analizăm și aceste aspecte. De aici o preocupare față de filosofie. Filosofia deschide porți către alte domenii, poate mai pragmatice, de la științe sociale, la studiul economiei, al formelor de guvernare, al legii, al tuturor aspectelor ce ar trebui să ne preocupe ca cetățeni responsabili. O bună înțelegere a societății noastre și a cum putem să facem un bine este vitală. Și întorcându-mă la abstract este pur o datorie de a noastră să alegem să facem bine, din empatie și apreciere și să cumpănim cum putem realiza acestea în mod practic.

A.A.: Cum ți-ai descoperit interesul pentru astrofizică? A fost un moment declanșator?

Mario Scurtu: Am o poveste destul de frumoasă despre rădăcinile acestei pasiuni. Când eram copil, cred că începând undeva cu vârsta de trei ani, obișnuiam să dorm în nopțile de vară cu mama afară. Aveam un pat special amenajat în afara casei. De acolo am făcut cunoștință cu cerul înstelat pentru prima dată. Cumva ce îmi spunea mama mea despre stele mă fascina profund. Am devenit curios și am vrut mai mult. Țin minte cum o puneam să-mi citească dintr-o carte de astronomie pe vremea pe când eram prea mic ca să o fac singur. Atunci cred că le-am zis părinților: vreau să lucrez la NASA. Eram fascinat și am ales să urmez calea unui vis, care fie NASA, fie nu, mă duce către explorarea cosmosului.

A.A.: De ce ai ales să aplici la Princeton? Ce anume te atrage la această universitate?

Mario Scurtu: Princeton este o universitate ce pune un accent puternic pe cercetare, cu atât mai mult în domeniile STEM. Există o mulțime de oportunități de acest gen la Princeton în domeniul fizicii și astrofizicii de la Princeton Plasma Lab la posibilitatea de a lucra cu date de la telescoape precum Hubble. În plus, faptul că există o preocupare puternică față de studenții de licență face ca Princeton să fie un mediu riguros și, aș adăuga, și teoretic(iar eu am o simpatie față de domeniul științific teoretic, nu doar practic). 

Mai mult, Princeton urmează un model al curriculei tip Liberal Arts, conferindu-mi posibilitatea de a explora mai multe dintre interesele mele, inclusiv pe cele umaniste, precum filosofia eticii și moralei sau științele sociale în general. Chiar motto-ul informal al universității “Princeton in the nation’s service and the service of humanity” este ceva care rezonează puternic cu mine. Ideea a aduce un bine umanității, structura academică riguroasă și teoretică, accentul pe cercetare și curricula de Liberal Arts fac din Princeton alegerea cea mai potrivită pentru mine.

A.A.: Ce înseamnă pentru tine sistemul Liberal Arts? Cum crezi că te va ajuta să-ți găsești direcția potrivită?

Mario Scurtu: Majoritatea universităților americane, mă refer la cele care urmează un sistem de Liberal Arts, nu cer declararea specializării până în anul doi. Acest lucru înseamnă că aplici la universitatea în sine, unde vei explora o gamă mai largă de cursuri din diferite domenii. Cursuri alese de tine din oferta respectivă.

Sistemul este totuși destul de organizat. Ai persoane desemnate care să te sfătuiască cu privire la ce cursuri ar fi cel mai folositor să iei și de regulă niște cerințe specifice universității, adică un curs sau două la alegere din fiecare domeniu, distribuite pe subiecte de la matematică la istorie, literatură sau arte. Adițional, pentru a obține un anumit major(o specializare anume), trebuie să îndeplinești o paletă de cursuri specifice domeniului, cu o oarecare flexibilitate. Chiar și așa există adesea încă spațiu pentru alte cursuri, care să nu intre nici în cerințele generale ale facultății, nici în ale specializării. Ține de tine cu ce completezi acest spațiu. Pot fi cursuri care să îți întărească cunoștințele în domeniul tău de specializare sau cursuri pentru un minor(un fel de certificare) sau un certificat într-un cu totul alt domeniul, ori orice altceva.

Ideea sistemului de Liberal Arts este atât să te ajute să îți găsești profesionalizarea în cazul în care nu ești decis în momentul aplicației, cât și să te instruiască pentru a vedea lumea cu ochii mai largi. Nu doar “cum să rezolvi o problemă”, dar și “ce problemă să rezolvi” în parcursul carierei(încă un principiu specific Universității Princeton). Cu toate că flexibilitatea aceasta poate părea să dăuneze procesului educațional, de fapt îl ajută adesea semnificativ, conferindu-ți posibilitatea de a descoperi ce te pasionează și a înțelege lumea ca întreg. Vine la pachet cu minusurile sale, la fel cum și structura curriculară rigidă românească sau chiar europeană vine cu plusurile sau minusurile ei, dar în cazul Universității Princeton în special, pot spune că există de asemenea o rigoare academică profundă.

A.A.: Ai început deja pregătirea pentru dosarul de admitere. Cum arată acest proces pentru tine? Ai un mentor sau te pregătești singur?

Mario Scurtu: Procesul de admitere este unul destul de specific. Vorbim despre o aplicație care să conțină zece activități întreprinse, cinci rezultate academice, un eseu principal, mai multe eseuri suplimentare în funcție de cerințele fiecărei universități, la care se adaugă testele standardizate(SAT sau ACT) și scrisori de recomandare entuziaste din partea cadrelor didactice.

Adăugând în ramă această structură a aplicației cu ratele mici de admitere ale multor universități americane și detaliile specifice ale proceselor de admitere, am decis să recurg la consultanță pentru a maximiza șansele. În acest mod am ajuns să fiu consiliat de VSSIA(Vreau să Studiez în America), un ONG cu experiență în domeniu, consiliând mai mulți elevi admiși la universități de top, printre care și fosta elevă a CNET, Alexandra Popescu, acum studentă la Dartmouth College, în New Hampshire, membru al Ivy League. Cu ajutorul lor sunt în procesul de redactare al aplicației.

Cât despre testele standardizate, SAT-ul, testul pentru care optez, este, să-i zicem, un fel de “BAC al americanilor” mai informal spus. Are o structură de grilă, împărțită în două secțiuni, una de Reading and Writing și alta de Mathematics, împărțite fiecare în două module, a câte 27 de întrebări în 32 de minute în cazul secțiunii de Reading and Writing, respectiv 22 de întrebări în 35 de minute în cazul secțiunii de Mathematics. Nu există pauze între module, dar există 10 minute între cele două secțiuni.

Un alt detaliu important este că, nefiind nativ vorbitori de engleză este necesar un test de limbă. Acesta nu poate fi însă Cambridge, nefiind acceptat de universitățile americane. Recomandabil ar fi IELTS sau TOEFL, mizând la un scor echivalent cu măcar nivelul C1.

A.A.: Cum gestionezi emoțiile în fața unui pas atât de important cum este aplicarea la o universitate din Ivy League?

Mario Scurtu: Este, evident un proces foarte competitiv și nimic nu garantează admiterea la o universitate anume. Aleg să fiu încrezător, dar în niciun caz convins că voi intra la Princeton. Pentru a clarifica, există în general două “runde de aplicare”, nefiind condiționate reciproc. Prima este etapa Early, cu deadline-ul pentru depunerea aplicației undeva în jur de 1 noiembrie. A doua este Regular, cu deadline-ul pentru depunerea aplicației de regulă undeva la începutul lunii ianuarie.

În diferență de etapa Regular, multe universități(cu preponderență cele de top) oferă în etapa Early un program ceva mai condiționat. Spre exemplu, Universitatea Princeton oferă un program numit Single-Choice Early Action, care te restricționează să aplici la alte universități în etapa Early.

Fiind opțiunea prioritară, voi aplica la Princeton în etapa de Early Action. În cazul în care nu sunt admis, voi aplica regular la în jur de 20 de universități. Printre ele se vor număra Harvard, Caltech și MIT, toate cu un program incredibil în fizică și astrofizică. De menționat totuși că Caltech și MIT nu urmează modelul de Liberal Arts, cu toate că încă oferă multă flexibilitate în alegerea cursurilor. O altă opțiune incredibilă este University of Chicago, ce conferă multe oportunități de cercetare, printre care acces la Fermilab, urmează modelul de Liberal Arts și este renumită pentru departamentul de astrofizică.

Un alt aspect important este acela financiar și anume dacă universitatea acoperă taxa de școlarizare, transportul, cazarea etc. În cazul Universității Princeton toate acestea sunt acoperite integral pentru familii cu venituri reduse(raportat la valoarea taxelor), prin granturi, nu prin împrumuturi, încă un lucru care face ca Universitatea Princeton să fie o alegere bună.

Ca să concluzionez, aleg să fiu optimist în privința admiterii și să construiesc planuri de rezervă pentru orice scenariu.

A.A.: Ce îți dorești să studiezi mai exact dacă vei ajunge la Princeton? Rămâne astrofizica miza principală?

Mario Scurtu: În principal da. Intenționez să urmez fie un major în astrophysical sciences, fie unul în physics. Fiecare are propriile avantaje și dezavantaje, o licență în fizică oferindu-mi o gamă mai largă de oportunități de cercetare și de internshipuri, iar unul în astrophysical sciences restrângând acest spectru, dar oferindu-mi o specializare mai timpurie în astrofizică(înaintea studiilor ulterioare).

Ce este clar, direcția pe care doresc să o iau este aceeași. Studiile de după licență, precum doctoratul, le planific în subdomeniile astrofizicii, precum cosmologia. Momentan aș înclina să mizez direct către astrophysical sciences ca major, dar deoarece specializarea se declară pe parcursul anului doi, nu sunt presat să fac o alegere vitală.

Cu toate acestea, doresc să mă bucur de curricula de Liberal Arts, luând în calcul posibilitatea unui minor în filosofie, chiar dacă major-ul va fi garantat fizică/astrofizică.

A.A.: Cum îți imaginezi parcursul tău profesional? Ce înseamnă pentru tine ideea de „cercetător”?

Mario Scurtu: Într-adevăr, doresc să devin cercetător în domeniul astrofizicii(și poate cu interese și în alte regiuni ale fizicii precum fizica particulelor), după ce voi termina tot parcursul învățământului superior. Nu pot prezice exact cum ar arată viitorul meu atunci, dar îmi pot imagina. Când eram mic mă visam la NASA descoperind noi obiecte cosmice sau înțelegând materia întunecată(un tip misterios de materie ce umple universul, aparent “invizibilă”). Acum însă văd atâtea alte oportunități de cercetare în domeniu care sună atractiv, de la a studia undele gravitaționale la LIGO la a simula condițiile de la câteva secunde după Big Bang sau pe acelea din interiorul stelelor la CERN, în Europa.

Nu exclud nici o carieră didactică, într-o universitate care pune un accent puternic pe cercetare. Totul depinde de ce posibilități voi zări pe măsură ce avansez academic. Aici intervine și rolul universității și cât de rapid familiarizează studenții cu lumea cercetării. Plus, ca și cercetători trebuie să colaborăm și să atragem potențialii finanțatori în diferite proiecte. Aici intervine beneficiul practic al modelului de Liberal Arts.

În final, mă văd lucra unde voi găsi oportunitățile care îmi satisfac cel mai mult curiozitatea și unde pot contribui cel mai bine, dar îmi și asigură un balans între carieră și familie. Că este vorba de America sau Europa, vom vedea pe parcurs.

A.A.: Ai un model în cercetare sau o personalitate care te inspiră în mod special?

Mario Scurtu: Nu pot spune că am un model în sensul de un “idol” mai impropriu spus. Cu toate acestea am admirat diferiți cercetători de pe parcursul istoriei precum Richard Feynman sau Warner Heissenberg. Cumva talentul lor pur și simplu excepțional în fizică este incredibil.

A.A.: Ce te motivează să muncești atât de mult? Ce te face să nu renunți?

Mario Scurtu: Cum am mai spus, pasiunea, curiozitatea sunt cheia. De aici mergem către perseverență și ajungem să visăm la mistere și noi descoperiri. Cred că zicând acestea îmi dau seama cât de important este să visăm. Apar în viață atâtea provocări care parcă ne trag de la traseul nostru, uneori făcându-ne să uităm cine suntem. Iar aici trebuie să nu uităm ce iubim, ce visăm, ce frumos este să fim curioși și să nu devenim apatici. Să dăm frâu acestei “explorări” ne va face să explorăm mai mult și cu mai multă pricepere, pur din plăcere.

A.A.: Simți că sistemul de învățământ din România îți oferă sprijinul de care ai nevoie? Ce i-ai schimba, dacă ai putea?

Mario Scurtu: Sistemul educațional din România are propriile sale plusuri și minusuri. Dacă vorbim de învățământul gimnazial, este suficient de riguros conceput, din punct de vedere teoretic, astfel încât să ofere competențe generale puternice. Mi se pare optim, mai ales la acest nivel, ca elevul să fie familiarizat cu toată gama de domenii, de unde să poată să își stabilească și înclinația mai departe către ciclul liceal. În cazul acestuia din urmă, este din nou natural ca tranziția de la general către specializarea profilului să fie treptată. Rămâne, tot teoretic vorbind, un beneficiu ca elevul să studieze materii care nu sunt neapărat în regiunea profilului și în anii terminali, pentru a oferi o educație deplină. Acum intervine însă elementul practic: ratele absenteismului la aceste ore de curs sunt destul de mari. Elevii se pregătesc de admiterii și bacalaureat și adăugând în plus mentalitatea “cu ce îmi ajută în viață”, rezultatul nu este unul eficient. Aici, dat fiind contextul, învățământul românesc dă greș. Uneori se înregistrează rate mari de absenteism chiar și la materiile de specialitate, pentru că elevii doresc cu totul și cu totul o altă specializare. Este o problemă. Poate rădăcina se trage și din faptul că elevii nu sunt suficient de bine consiliați cu privire la alegerea profilului în clasa a VIII-a. Se dovedește că nu există întotdeauna o maturitate suficientă de bine dezvoltată pentru o astfel de decizie și poate consilierea în carieră nu ar fi o idee prea proastă. Cu atât mai mult cu cât gama de profile pe care le poți urma la nivel liceal nu este atât de mare.

Un alt defect, atât la nivel gimnazial cât și liceal, este neconcordanța dintre programele școlare. Se întâmplă adesea, spre exemplu, să studiem la fizică noțiuni matematice înainte să fie predate la matematică. Este ceva ce ar trebui reglat.

Soluțiile depind de direcția pe care o dorim în învățământul românesc. Se punea în discuție modificarea planurilor cadru la nivelul liceal și mărirea numărului de ore din CDEOȘ(Curriculum la decizia elevului din oferta școlii). Ar putea, într-adevăr, să micșoreze rata de absenteism de la anumite ore de curs. Întrebarea este care este de fapt maturitatea de care va da dovadă elevul în alegerea acestor ore de curs și cât de riguroase vor fi ele. Tinde să existe o mentalitate în rândul elevilor prin care ei să simplifice rigurozitatea sistemului din afara unei arii restrânse în care să se hiperspecializeze. Exact mentalitatea “eu voi lucra în domeniul X, la ce m-ar ajuta restul în viață”. Fiind încă elevi, sunt încă multe lucruri interdisciplinare de cuprins. Cred că învățământul ar trebui să se lupte cu mentalitatea aceasta. Este bine să conferi o flexibilitate mai mare elevilor, dar să ai și o “manetă de control” prin care chiar te asiguri că elevii asimilează ceva din CDEOȘ și nu doar optează la o materie pe care o consideră ușoară pentru o notă mare în plus și mai multă relaxare. Flexibilitatea este bună dacă toate opțiunile pot conduce la ceva eficient, iar elevul alege doar ce consideră cel mai eficient pentru el dintre mai multe opțiuni bune.

Pentru a trage o concluzie în linii mari, fără alte aprofundări, învățământul românesc, cu toate defectele lui, poate da un randament pentru un elev motivat să învețe. Pentru cei care nu sunt motivați, ar putea fi un stres prin rigurozitate. Până la urmă totul depinde de mentalitate și cum sistemul educațional gestionează diferitele atitudini față de el.

A.A.: Te vezi întorcându-te în România după terminarea studiilor sau vrei să rămâi în zona academică internațională?

Mario Scurtu: Cercetare este slab finanțată în România. Din ce țin minte, doar circa 0.51% din PIB fuseseră investiți în cercetare în anul 2023, situându-ne pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Nu este o situație prea roz. Nu doar din punctul de vedere al satisfacției financiare, ci și din perspectiva oportunităților de cercetare. În practică, nu mă pot întoarce să profesez în cercetare în România, date fiind acestea.

Cu toate acestea, poate nivelul cercetării în România va crește de-a lungul anilor sau poate chiar voi putea contribui la acest lucru într-o formă sau alta. Până atunci viitorul este imprevizibil. Dar ce rămâne cert este că îmi voi încheia studiile și probabil mare parte din carieră în străinătate.

A.A.: Ce le-ai spune colegilor tăi care se simt copleșiți de presiunea școlii sau a performanței?

Mario Scurtu: Să viseze. Cred că cel mai bun lucru de făcut ar fi să lucreze la mentalitatea. Tindem să devenim mult prea pragmatici. Vrem un rezultat imediat, și avem impresia că orice nu aduce un beneficiu în mod direct este inutil. Asta nu înseamnă să deviem și să fim “cu capul în nori” și să nu avem așteptări realiste. Înseamnă să îmbrățișăm abstractul și teoreticul pentru că ele pun lucrurile în mișcare. Spre exemplu s-ar spune că astronomia este inutilă și că nu aduce beneficii, când de fapt este prima știință și a împins progresul tuturor celorlalte. Același lucru s-ar putea spune și despre matematică, fizică sau filosofie. De asta este învățarea holistică este atât de importantă. Când ne simțim copleșiți, tindem să acuzăm sistemul sau profesorul, când de fapt sunt aduse informații valoroase. Este o tendință naturală și chiar și eu sunt atras uneori de ea. Dar până a schimba sistemul, putem să lucrăm mult mai simplu la noi, să construim motivație și perseverență pentru ceva și să îi ajutăm și pe alții să facă la fel. Vrem să avem mai multă flexibilitate în cursuri? Până atunci să devenim perseverenți în ceea ce ar consta cursurile respective. Să nu fugim de provocări, ci să le înfruntăm și să găsim soluții ingenioase. Și de asemenea să prioritizăm echilibrul. Mai ales somnul și sănătatea, chiar dacă înseamnă să reducem timpul în fața micilor ecrane.

În final, să visăm, să fim asumați, echilibrați și să avem curaj și cred că putem înfrunta presiunea.

A.A.: Care e lucrul cel mai valoros pe care l-ai învățat în toți acești ani de muncă și competiții?

Mario Scurtu: Olimpiadele te învață multe. Dar cel mai important, pe lângă că te antrenează în pasiune, te învață că ele nu sunt totul. Nu este totul despre a concura, iar mulți elevi sunt absorbiți de asta. Este despre a învăța lucruri noi și a face un pas spre desăvârșire într-un fel sau altul. Să-ți descoperi rolul, talentele, să îți extinzi curiozitatea și să descoperi cum poți aduce un bine. Până la urmă este un loc pentru toți și cel mai important este să nu devenim apatici. Dacă ne menținem motivația și unicitatea și îi ajutăm și pe alții să facă la fel, atunci putem deveni mai buni. Căci până la urmă lecția este despre a deveni mai buni și să îmbogățim lumea, fiecare cu priceperile lui.