De la un copil venit din Italia fără să știe limba română, la unul dintre actorii tineri remarcați pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu. Vlad Fiu are 30 de ani și o poveste plină de efort, pasiune și alegeri curajoase. A descoperit actoria aproape întâmplător, dar a transformat-o într-un sens al vieții. În acest interviu, vorbește cu sinceritate despre adaptare, muncă, festivaluri câștigate și dragostea pentru orașul în care a ales să rămână.

A.A.: Pentru început, cum ți-ai descrie copilăria trăită în Italia? Ce îți amintești cel mai clar din acea perioadă?
Cristian Vlad Fiu: A fost o copilărie destul de normală. Aveam 2 ani când m-am mutat acolo, așa că nu-mi aduc aminte cum a fost viața mea în România.

A.A.: Ai revenit în România în clasa a VI-a. Cum a fost această tranziție pentru tine? Ce ți s-a părut cel mai greu de înțeles sau acceptat la început?
Cristian Vlad Fiu: A fost destul de greu. A trebuit să învăț să scriu și să citesc în două luni ca să nu pierd un an școlar.

A.A.: Te-ai simțit vreodată „străin” în propria țară după atâția ani în Italia? Cum ai reușit să te adaptezi la școală și în comunitate?
Cristian Vlad Fiu: Am fost repartizat într-o clasă de franceză avansați, deși eu nu știam boabă de franceză. Primeam doar note mici pentru că toată lumea știa că am venit din Italia și căutau să-și facă bani pe seama mea cu scuza „meditațiilor”.

A.A.: Când ai descoperit pasiunea pentru actorie? A fost o alegere bruscă sau un drum care s-a conturat în timp?
Cristian Vlad Fiu: Din cauza notelor mici în generală, nu am avut foarte multe opțiuni pentru liceu. Cu o mică doză de noroc am aflat de Liceul de arte, secția actorie, și încet-încet m-am îndrăgostit de teatru.

A.A.: Ce te-a făcut să alegi Constanța pentru facultate? Cum ți s-au părut anii de studenție acolo?
Cristian Vlad Fiu: Profesorul meu din liceu, Cosmin Brehuță, terminase la Constanța. M-am gândit să-mi încerc și eu norocul acolo. Am fost foarte încântat. Timp de trei ani chiar pot spune că am muncit mult.

A.A.: Există un moment-cheie în timpul facultății care ți-a confirmat că teatrul este drumul tău?
Cristian Vlad Fiu: Da, în anul III am participat la festivalul „Hyperion iese la Godot”, unde am câștigat trei premii cu spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: premiul pentru cel mai bun spectacol, cel mai bun actor în rol secundar și în rol principal.

A.A.: Care este rolul care te-a provocat cel mai mult până acum și de ce?
Cristian Vlad Fiu: Doctorul Poliakov din „Morfina”, regizat de Dumitru Acriș. A fost unul din cele mai grele roluri. Tensiunea și efortul au fost uriașe, fizic și psihic.

A.A.: Ce simți când urci pe scenă? Ai un ritual sau o stare pe care încerci să o atingi înainte de spectacol?
Cristian Vlad Fiu: Pe scenă simt că trăiesc cu adevărat. Aștept cu nerăbdare începutul și regret finalul. Scena e ca un drog. Ritualul meu: 20 de minute dicție, apoi 10 minute de interiorizare a emoțiilor.

A.A.: Cum ai ajuns să faci parte din echipa Teatrului „Elvira Godeanu”? Ce te-a atras aici?
Cristian Vlad Fiu: După facultate, Cosmin Brehuță m-a sunat pentru o colaborare la „Bigamul 2”. După premieră, am fost invitat să rămân. Am acceptat și de atunci sunt aici.

A.A.: Cum vezi publicul din Târgu Jiu? Ce diferențe simți între orașele mari și orașele mici în relația cu teatrul?
Cristian Vlad Fiu: Orașele mari au mai multe teatre, festivaluri, colaborări. Publicul are acces la piese inovatoare. În orașele mici, e o atmosferă mai intimă și un contact mai direct între actori și public.

A.A.: Ai simțit vreodată că vrei să renunți? Cum ai gestionat momentele grele din carieră?
Cristian Vlad Fiu: Nu. Simt că ăsta e drumul meu. Am o satisfacție mult prea mare când urc pe scenă. N-aș renunța pentru nimic în lume.

A.A.: Dacă ai putea vorbi cu versiunea ta de 15 ani, ce sfat i-ai da?
Cristian Vlad Fiu: I-aș spune să citească mai mult și să fie mai pregătit teoretic pentru meseria asta.

A.A.: Unde te vezi peste 10 ani? Ce îți dorești să lași în urmă ca actor și om?
Cristian Vlad Fiu: Mă văd tot aici, în Târgu Jiu, făcând această meserie. Mi-ar plăcea câteva colaborări cu alte teatre, dar nu vreau să plec de aici.